Strămoșii sălbatici ai măgarului domestic sunt măgarul african nubian și somalez, specii aproape dispărute. Măgarul este folosit în principal pentru purtarea poverilor, putând transporta până la 300 kg, mai rar pentru tracțiune, călărie sau fiind crescut pentru lapte, carne și piele. Femela se numește măgăriță, iar puiul măgăruș sau mânz. Măgarul domestic este erbivor. Modestia lui în alimentație este proverbială: în afară de urzici, ștevie și iarbă stropită cu urină și excremente, măgarul domestic mănâncă aproape toată hrana vegetală; măgarii chiar rod lemnul și îl pot digera parțial. Totuși, apa curată este esențială pentru el. Lipsa de pretenții și capacitatea de a se hrăni cu specii de plante puțin nutritive au fost moștenite de la strămoșii sălbatici, care înainte de domesticire se hrăneau adesea doar cu diferite tipuri de ierburi uscate și arbuști spinoși de semideșert. Durata de viață: 27–40 de ani, greutate: 80–480 kg (adult), viteză: 24 km/h (max.), înălțime: 79–160 cm (adult, la greabăn).